Am vazut ieri un documentar despre oameni care au primit o noua sansa de viata. Si asta deoarece au avut parte de o noua inima.
Erau marturisiri emotionante. cu totii isi traiau viata acum la alta intensitate. La alta valoare. Pretuiau fiecare clipa si erau constienti de fragilitatea acesteia.
Erau recunoscatori pentru aceasta noua sansa de a trai.
Unul dintre ei spunea ca ori de cate ori merge in cimitir, aprinde o lumanare la un mormant necunoscut si se gandeste la cel care i-a fost donator.
Altul, desi n-ar fi vrut sa cunoasca familia donatorului, ar fi dorit sa ajunga intr-o zi la mormantul acestuia cu un buchet de flori si-o lumanare.
Documentarul prezenta, pe de alta parte, si povestile celor care au trebuit sa ia decizia de a spune da, donam. Unii erau parinti de copii de 17 ani.
O mama a spus da imediat caci s-a gandit cum ar fi daca fiul ei ar fi trebuit sa fie in situatia de a astepta o inima.
Sotia unui donator a tinut sa precizeze ca ea nu considera ca o parte din el traieste. Nu, categoric. Fizic, sotul ei murise intr-un accident de masina. Iar faptul ca anumite organe din trupul lui au salvat alte vieti, e o alta poveste.
Documentarul se incheie cu vorbele unuia dintre primitori: viata e grozava.
Viata e grozava! De ce nu ne dam seama de asta din prima?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu