Si drumul are tacerea lui

nu exista vise pentru zapezi murdare
nu exista intarzieri pentru dorinte uitate

Oricat de altruisti am fi, ramanem oameni

Ma uitam deunazi la sondajul asta de langa text... la cine te gandesti...si iata ca majoritatea se gandesc la ei. N-au raspuns multi, dar totusi...
Vorba aia a lui Creanga, mila mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima...Asadar, pana la eu, ca apoi nu mai incape targuiala. Daca eu-ul este atacat... punct.
Uite ca mi-e frig acum, la naiba.
Ganditi voi mai departe, eu ma duc in pat! Eu.

Noapte buna!

requiem pentru primavara

prinde-ma de mana
si du-ma in padurea tanara
leaga-ma de zapada
si stai langa mine
pana se lasa ceata deasa

canta-mi povestea celui ce pleaca
fara dorinte
in lumea larga
iar la final spune-mi o gluma
aia cu bula
care era pe moarte
iar moartea mai dorea
inca o data.

Tacerea, mereu un rezultat

Unde mergi cand pasii te dor? Langa cel drag...
Cui ii spui primul o veste care te-a bucurat? Celui drag...
Pe cine nu uiti sa-l feliciti de ziua lui? Pe cel drag...
Cine stii ca te asculta la orice ora? Cel drag...

Cel drag... ne permitem multe cu el pentru ca stim ca ne iarta multe. Ceea ce uitam e faptul ca tocmai el va pleca primul de langa noi. Poate nu uitare, ci mai degraba nu vrem sa constientizam... ca il vom pierde pe el si apoi pe restul.

Of, ciudat e faptul ca stim, stim prea bine, pe de rost, ca abia atunci cand pierzi ceva realizezi cat de multa nevoie aveai de acel lucru.... si se aplica si in cazul persoanelor, cu atat mai mult a celor dragi... si totusi, totusi, suntem atat de orbi, de surzi si ne amagim mereu ca ii vom avea alaturi pe cei dragi cu noi oricand am dori...

Uitam ca si ei sunt oameni... si ei .... au suferintele lor, visurile lor, dorurile lor, necazurile lor....

Si plecarile, acestea dragi, nu mai au cale de intoarcere....

Iar ironia sortii e ca... oricine poate fi inlocuit. Chiar si cel drag...

Sa crezi ca viata este o poveste

A fost ... asa incepem sa povestim despre o intamplare. Despre o amintire. Despre cineva. Despre un vis. Despre o iertare.
Iar povestea se deapana fara cusur pana cand ajungem la partea despre noi. Am fost... si acum cuvintele incep sa para insuficiente pentru a exprima fie regretul, fie bucuria, fie durerea, fie fericirea care ne-au inconjurat atunci cand "a fost..."
Sau putem incepe direct cu noi. Da. Ar fi mai corect sa ne asezam de la bun inceput in poveste. Pentru ca despre noi vorbim, in cele din urma. Noi, despre noi. Ca despre niste fiinte pe care le-am cunoscut candva si despre care suntem indreptatiti sa vorbim. Sau chiar obligati. Pentru ca povestea noastra sa nu se stearga. Sau cel putin sa fie spusa si din emotia celui care a trait-o.
Dar...cui sa povestesti? Aici e marea dilema care ne roade sufletul.
Oricui? de ce?
Dar asa se intampla... Povestim oricui si orice, pentru ca este mai usor. Si povestim prin facebook, prin blog-uri, prin messenger. E mai simplu. Povestim cand avem timp. Suntem ascultati cand au ceilalti timp. Fiecare isi face datoria.
Pacat... povestile ar trebuie sa fie spuse cu mai multa taina. Si atunci ne-ar pasa mai mult. De noi, in primul rand. Si-am alege sa povestim doar intamplarile care ne-au incarcat viata de sublimul bucuriei, al tristetii, al suferintei si al dragostei.
Aveti grija de povestea voastra.... Nu o scuturati ca pe o perna, lasand cuvintele sa zboare care incotro asemeni penelor... Incercati sa daruiti intreaga perna, pentru ca ascultatorul sa aiba pe ce sa-si culce gandurile la final. Sa-i fie de alinare.
... pentru ca povestile oamenilor se sfarsesc in ceruri.