Sa crezi ca viata este o poveste

A fost ... asa incepem sa povestim despre o intamplare. Despre o amintire. Despre cineva. Despre un vis. Despre o iertare.
Iar povestea se deapana fara cusur pana cand ajungem la partea despre noi. Am fost... si acum cuvintele incep sa para insuficiente pentru a exprima fie regretul, fie bucuria, fie durerea, fie fericirea care ne-au inconjurat atunci cand "a fost..."
Sau putem incepe direct cu noi. Da. Ar fi mai corect sa ne asezam de la bun inceput in poveste. Pentru ca despre noi vorbim, in cele din urma. Noi, despre noi. Ca despre niste fiinte pe care le-am cunoscut candva si despre care suntem indreptatiti sa vorbim. Sau chiar obligati. Pentru ca povestea noastra sa nu se stearga. Sau cel putin sa fie spusa si din emotia celui care a trait-o.
Dar...cui sa povestesti? Aici e marea dilema care ne roade sufletul.
Oricui? de ce?
Dar asa se intampla... Povestim oricui si orice, pentru ca este mai usor. Si povestim prin facebook, prin blog-uri, prin messenger. E mai simplu. Povestim cand avem timp. Suntem ascultati cand au ceilalti timp. Fiecare isi face datoria.
Pacat... povestile ar trebuie sa fie spuse cu mai multa taina. Si atunci ne-ar pasa mai mult. De noi, in primul rand. Si-am alege sa povestim doar intamplarile care ne-au incarcat viata de sublimul bucuriei, al tristetii, al suferintei si al dragostei.
Aveti grija de povestea voastra.... Nu o scuturati ca pe o perna, lasand cuvintele sa zboare care incotro asemeni penelor... Incercati sa daruiti intreaga perna, pentru ca ascultatorul sa aiba pe ce sa-si culce gandurile la final. Sa-i fie de alinare.
... pentru ca povestile oamenilor se sfarsesc in ceruri.