luni, 24 octombrie 2011

Scrisoare catre Nimeni

Straine scump,

te rog, te rog cu vantul serii, sa citesti randurile mele, in drumul tau ce merge spre taina.
Viata mea e frunza care-n toamna isi doreste leganarea ca sa zboare cu pasarile calatoare spre mari unde marinarii rad si petrec cand e furtuna... Sau sa alerge cu cerbii spre codrii unde-s ascunse zanele copilariei, zanele bune ce-si asteapta mirii varatici... Sau sa fie prinsa de traista unui calator sa ajunga in locuri pline de culoare si de zgomot din care sa razbata nemurirea... Sau sa fie culeasa de o invatatoare si presata in albumul clasei primare langa abecedarul scris caligrafic de catre scolari sorbind astfel parfumul unei generatii...
Viata mea e clipa pe care o traiesti in ceasul aniversarii...Cand bucuria se leaga strengar de-o lacrima a melancoliei si pluteste in eter... Cand cei dragi te strang in brate si-ti spun ca te iubesc iar sufletul lor vibreaza cu al tau in aceeasi picatura de timp... Cand ridici paharul si simti ca nimic nu te poate rani... Cand tai tortul si in gand inca iti mai pui dorinte...
Viata mea e o hartie alba... Din care indragostitii fac o floare si apoi o rup in bucatele mici sufland-o ca pe-o papadie... Sau pe care cei grabiti scriu numere de telefon si apoi o uita in autobuze...
Viata mea e... Te-am plictisit pesemene, strainul meu...? Ah, cat as vrea ca viata mea sa fie mai mult decat o scrisoare...
In drumul tau spre casa, lasa-ma la o fereastra...!

cu paharul plin,
asteptand sa ninga,
M.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu